miercuri, decembrie 7


aseara cand am ajuns acasa am avut de ...cum ii zice mah in romaneshte, mending asha ceva, sa mediez, doftoricesc situatziunea in fine care este ca fiu-miu o primit inshtiintzare de la bunicu-su ca o sa moara la 100 de ani
adica el;
vroia sa fie o veste buna adica sa stea linishtit ca mai e mult;
era foarte tulburat ca cum de asha putzin o sa traiasca,
se abtzinea sa nu planga explicandu-mi;

na si am zis ca 100 inseamna destul de mult, ca si eu mai am mult pana sa ating asha prag si chiar si bunicu-su mai are cacalau;
la care ma intreaba: da el moare inaintea ta , nu?

da mah alles clar!

e vorba de bunic...

apoi mi-am dat seama ca el credea ca o sa moara inaintea mea si i-am explicat ca o sa traiasca dupa ce noi totzi o sa disparem.

urmatoarea chestie o fo era curios ce nume o sa aibe cand o sa moara... asta nu am mai lamurit-o ci am trecut la incercarea de a explica ca sa nu se preocupe de moarte ci sa se simta bine pana atunci, sa se distreze, sa nu se mai enerveze asha des, ca na seamana (si) cu mine...

dar nu am epuizat subiectu ca a vrut sa stie si de ce murim, i-am zis ca na la batranete oamenii devin ca niste bebelusi si n-au puteri, is obositi si le convine lol, nu a cam mers si am sucit-o rapid la faza ca mai mor si daca ii loveshte o mashina, hence sa fie atent cand traverseaza , sau de cad de pe bloc la care a zis: nu si daca cad in picioare! ba da, reply io, of course ca si cand cad, e prea mare inaltzimea! nu ca in picioare e ok; in fine am rezolvat-o luand pe trepte: daca sare de pe pat nu il doare, nu? nu, ok, daca sare de pe dulap? doare; ei bine de pe bloc...e asha mare distantza ca te faci zob! oook, perfect

apoi i-am zis si ca mai mor daca is impuscatzi, el a continuat cu daca ii calca trenu, corect, apoi a zis ca sa nu mai lovesc oamenii in L.A. Noire, sa conduc mai atent, cu toate ca pana ieri se distra de numa cand, din gresheala, ca asta nu e GTA!, mai dadeam peste pietoni

de la asta am ajuns la faza ca ce e in jocuri nu e real anyway , ca mi-am adus aminte ca saptamanile trecute terminase nfs run, BF3 si CoD MW3

asta o fo un good point deoarece in ultima luna cel putzin se tot plange ca ii frica sa stea singur din cauza de zombies (eu fiind mare fan, by the way nu fitzi snobi sau gay* si cititzi WWZ, cartea, e superba) si i-am zis ca zombies nu exista decat in filme, la fel si alte feluri de creaturi fantasmagoreice ca si vrajitorii, la care ma intreaba da ce is vrajitorii si i-am zis ca is in povesti/filme unii cu un bat cu care summoneaza magarii, fac sa apara adeca obiecte din neant

deci un fel de carpe diem mesaj am reushit sa ii inoculez, a plecat fericit sau na fara grija catre buda

*fucking kiddin'

joi, noiembrie 10

ethics

so I was talking to this guy, he is smart but is like if you are a bit smart then you are also full of yourself... also if you are stupid you cam be full of yourself, of course :)

anyway so I was chatting and came up to on of the old eternal type of talks, about the church, doctrine and ethics

what I wanted initially was to say that sometimes even if you talk with somebody not stupid you cannot have a decent-logical dialog, in this case as I said because somehow I think he thought he is right and because he is not stupid and common like most of people he cannot be wrong?! but maybe also because if you have behind the religious belief than it does not seems to have a point to talk of logic? :)

what I actually wanted to say, and that is because of my latest reading, is that I do not know of any ethic that can work well and that is not because it is wrong but because people do not understand it correctly, and I mean even the religious ones

let me explain this

it is mostly about turn the other cheek thing, don't do bad to others and so on

of course that any ethic advice on doing good but it does not say you should not defend yourself, and it actually does say that and also to act when others are in danger, so you protect them by doing harm to whoever threaten them

it does not say in the bible or somewhere, I think, to turn the other cheek and let yourself killed or harmed, otherwise you could not spread; I am joking but indeed you cannot just let shitty things happened to you and to people, I do not think that any ethic(al) doctrine would preach that, I cannot think that God would let you stay on your ass if you can prevent someone getting killed

non-acting is as bad as doing bad

and you can see that today, you don't need 2 be 2 smart, all the resources depleting, all the political crap and wars are there taking place because we are not acting, but we think we don't do anything bad, au contrair

and I think if I get someone commenting to this will say: but what are YOU, meaning me ;), DOING? does not matter, matter what are you doing!!!

or you need ideas?

marți, august 30

luni, august 22

continued

so,
I had (just) a few reactions to my previous ..article/entry.
And decided that it is best to clarify my early spontaneous speech.
I am not for the workers as proletariat, as the class, as known by the recent 100 and a bit years history. Because I do not speak for the lower social class, I speak about the employees. Most of them, regardless of class, middle or low, because indeed in the upper class are the employers. And I am not worked up by some hate. It is just the fact I want to see the facts, the way that society works today. Maybe even this sounds to pretentious, I just see what I see and say it.

I got a link from a friend, http://www.criticatac.ro/ , that is the link not the friend, as a reaction , donno for sure if she thinks the material there it is (about) similar thoughts. But it is not. I read some articles, they are in romanian but does not matter because: what I noticed is that the (young or very young) smart people there are to much of a theoretic/theoretical type (sorry if is not maybe the best English phrasing here, I just had to choose a language that my friends here understand and except romanian I know other not -I sound like Yoda probably). So I was saying that the enthusiastic young minds there on this website they are not to close to reality, in my opinion. Even the language is so pretentious, really. It did remind me of some ex-colleagues from faculty, philosophy, smart and ready to speak, one even was amazed about other guy that tried to speak only in ...essays, I mean wtf is the simple and concise language not good enough for philosophy or proper to channel the thoughts from one to another? I mean is not like he tried to put that on paper as a way to understand the metaphysics, no, was just a training for him to speak like that for some purpose I do not know. Anyway I really did try always to speak simple and logically when meant to communicate, I have my share of tries on lyrics and writing where yes I used also some more of elaborate language, or I think I did :)
But I can follow a more "sophisticated" speech although not to much used to... And when I did this effort for an article there and saw no clear conclusion and no fucking purpose for that article, or at least no other than to have a smart looking one and to throw some ideas from the books about connected ideologies...
I did not read to much about this, before, Marx and after, I know I should, actually it is interesting, even from a historic point of view, but i saw the other articles talking about different ideas that really are only that, ideas with no connection with reality. I know I should say which article and what ideas but they are to many, I donno if somebody cares to go there and confirm or not what I say but I really hope he/you can see that after a few read articles.
Anyway what started to take form in my head was said by another friend: like this many ideologies started, by enthusiastic students that spent time reading and talking and had no real connection with the real world, and I also mean the real logical world of ideas. They sit at different desks, at school, work, at home, and read and write. Hmm.
I know many great thinkers did the same, Kant for example, famous example.
But he had the experience , at least the one extracted from the books all this time before writing. How come in the last century masses were moved by ideas that come from youngsters brains? Strange and dangerous as was seen.

And because I was talking about Yoda and Kant, I found recently that the Jedi order do follows the categorical imperative. I mean they in the first defense of the galaxy imperative they also never use a human as a mean to obtain something but au contrair, they see the human being in its essence as a soul to protect and treasure. Or something.

But this is the biggest problem of today, nobody is following the moral categorical imperative, people are used and seen as merchandise or means to obtain it or handle it.
I am not the most moral person I know but do shiver with outrage and indignation when see the sort of things happening everywhere, from Haiti to Japan to u.s. or my country, people been treated like sheep or things.

vineri, august 19

my thoughts about today

Ok,
I will say it with my own simple words, it may sound a bit ridiculous compared with what there is usually a speech held by any economist.
It is that today we got the explanation about why we cannot live a very good life, I mean
because of the crisis, now version 2.1.
And, like we would read a history book we get this logically explained so we can see that it had to happen because of that and the other. Specifically the first crisis because of all the stupid made loans and investments. And also the way governments try to ... help after.
Now, in the second tier of it, just because it fallow people/companies are afraid to invest.
so what they want us to believe is that this time we must be afraid and careful and basically to not except to be able to live the very best life , although is the only one we have, because all this crap. In other words the economy is like that now and bummer we have to sacrifice and hold on. All these fuckers that were and are paid in sums that looks like yearly wage, all these economists, lobbyists that helped the ruling party to take good and viable economical decisions did shit. My problem is like this: I first care about me and my family, maybe like everybody else. Ok, now, I want to have a decent life, doing what I like. Well it seems is not quite possible, could be, because my chosen occupation does not generate enough income to feed my family. Or it could, depends on the luck. So you, and me, must take a job that you might not like but is well paid. Well that seems to not suffice lately also, cause interest is high and you, a fool that you are, got a house and a car and a dog. So now you got this and work something you do not like, even that you might loose as you can see the company fires more and more people, the times are hard. You are stressed, well that is the normality you can see, that you cannot pay and might loose all this shit. If before you thought that yeah you work shyte but you have your family happy and you can still in the little free time you got practice your hobbies now you do not feel you can enjoy it. But you see people that lost their jobs and got crazy. You do not want ending up with a shotgun sweeping the floor of your company of your colleagues, well ex-colleagues, well ex-everything anyway. Joking "" aside, the fact is that the situation is bad in many countries. And strange is that people think it had to happen because of this factors and it sums up. No way. It is bulshit. If some time ago at least the idea that what comes first is human dignity and the right to a decent life now it comes down from economical conditions to us, going through what ever this year is thought as more important by some coalitions. Having a decent life, with a (safe) place for you and your family and doing something that makes you feel good (you like it and feel it fulfils you) without stupid stress is just a dream now. You have to work all day to pay and pay and maybe you can have a holiday to, I mean if you do not go in a holiday you cannot perform for long.

Buenaventura Durruti says: "No government fights fascism to destroy it. When the bourgeoisie sees that power is slipping out of its hands, it brings up fascism to hold onto their privileges." What has to do with what I say? Well I think the fascists type of economy is very useful to maintain this wage slavery. A fascist economy favored corporatism and class collaboration, believing that the existence of inequality and separate social classes was beneficial. Profit is private and individual. Loss is public and social. I see that is happening in many countries in times of crisis. I actually see it as a wanted result and is as if the crises is a blessing for some governments. I mean the people suffer, the taxes are higher but somehow some corporations are stronger than ever. the only difference is that not all the industry goes to support the state, or maybe I do not see it.

We are all used to think that it is normal to work and get paid to be able to live, no matter if some of our rights are not quite respected, some natural rights. I mean do you think that working half of the time you do now would fuck the economy up? lol But it would be dangerous ... for some, to much time for yourself leaves you to do something not to be so ignorant, like reading, although nowadays you have access to all the tv shows and games so you do not need to read to feel good. After 8 or let say 12 hours spend at work and traveling you are so tired you do not feel like spending the little amount of time you have until you go to sleep on reading, is going to tire you more, specially if is something else than an easy soap like book or paper. what i say is that much less working time would be enough for producing whatever and would let you cultivate your mind and really enjoy life.

I use to think the way out of this modern slave regime would be what the anarchists think of: either be an outcast and outlaw even or go on the ways of socialism. I now think both are no good, second simply because it cannot happen, it is my personal opinion, after been a bit into the communism shit and actually because Ii think people are greedy for power..., and first because I just do not see it happened for long ;), one man in a regime, against one regime... now way. The only way is for you and me to do something, and maybe others will join and this will grow. Let see.

vineri, mai 27

fdfsd

tocmai am fost la buda, aici la lucru
contrat asteptarilor nu m-o lovit o duhoare de dihor mort de 3 zile ci m-am intors in copilarie
deoarece tocmai ala miros de vaca mulsa proaspat in grajd din gospodarie ecologica de taran sanatos daco-roman mi-o adus aproape lacrimi in ochisorii mei albastrui ca ceru in seara de toamna
si io is mai tare ca proustu ala ca eu am memorie de cacao, de fapt cacaoa e buna wtf
ok tre sa o tai

vineri, mai 20

veche da faina

OMUL DIN RACHETĂ
Ray Bradbury

Licuricii electrici se roteau deasupra părului de abanos al mamei ca să-i lumineze calea. Stătea în uşa dormitorului, privin¬du-mă în timp ce treceam prin holul pustiu:
— De data asta o să m-ajuţi să-l ţin aici, nu-i aşa? întrebă ea.
— Cred că da, i-am răspuns.
— Te rog! Licuricii îi proiectau pe faţă fragmente de lumină inter¬mitentă. De data asta nu mai are voie să plece iar.
— Bine! i-am spus, după ce am stat acolo o clipă. Dar n-are rost.
Plecă, iar licuricii pluteau spre ea prin circuitele lor electrice, ca o constelaţie hoinară, arătându-i pe unde să păşească în întuneric. Am au¬zit-o spunând cu vocea pie¬rită: Trebuie să încercăm, oricum.
Alţi licurici mă urmară până în camera mea. Când am întrerupt cu greutatea corpului un circuit din pat, licuricii se stinseră. Era miezul nopţii; eu şi mama aşteptam pe întuneric în paturile noastre, în camere separate. Patul începu să mă legene şi să îmi cânte. Am apăsat pe un bu¬ton, iar legănatul şi cântatul au încetat. Nu voiam să dorm. Nu voiam de¬loc să dorm.
Noaptea asta nu se deosebea cu nimic de o mie altele din vremea noastră. Ne trezeam noaptea şi simţeam cum aerul rece s-a încălzit, sim¬ţeam rafalele fierbinţi de vânt sau vedeam cum pereţii deveneau incan¬descenţi pentru o clipă şi atunci ne dădeam seama că racheta lui era dea¬supra casei — racheta lui, iar stejarii se zdruncinau din cauza impac¬tului. Şi eu stăteam întins în pat, cu ochii larg deschişi, abia respirând, şi mama era în camera ei. Îi auzeam vocea prin interfonul instalat între camere:
— Ai simţit?
Şi eu răspundeam:
— El era, e bine.
Era nava tatălui meu trecând pe deasupra oraşului, un orăşel unde navele spaţiale n-a¬jungeau niciodată. Rămâneam treji următoa¬rele două ore, gândindu-se: Acum tata a ate¬rizat în Springfield, acum e pe pistă, acum semnează documentele, acum e în elicopter, acum e deasupra râu¬lui, acum, deasupra dealurilor, acum aterizează cu elicopterul pe modes¬tul aeroport de aici, din Green Village... Şi, de obicei, era trecut de miezul nopţii când eu şi mama ascultam, ascultam... întinşi în răcoarea paturi¬lor noaste separate.
Acum merge pe Bell Street. Întotdeauna merge pe jos... nu ia nicio¬dată un taxi... acum trece prin parc, acum dă colţul la Oakhurst şi a¬cum...
Mi-am ridicat capul de pe pernă. În celălalt capăt al străzii, se au¬zeau paşi apropiindu-se într-un ritm vioi, energic, alert. Acum au lua¬t-o spre casa noastră, au ajuns pe treptele din faţă. Şi amândoi, eu şi mama, zâmbeam în răcoarea nopţii când am auzit uşa de la intrare deschizân¬du-se cu o mişcare familiară, am auzit cuvinte de bun venit rostite în şoaptă şi pe urmă uşa de jos deschizându-se...


Trei ore mai târziu am apăsat încet pe clanţa de metal de la uşa lor, ţinându-mi respiraţia, împleticindu-mă într-o beznă asemănătoare spa¬ţiului dintre planete, cu mâna întinsă ca să ajung la geanta neagră aşe¬zată la piciorul patului. După ce am luat-o, am alergat fără zgomot spre camera mea, zicându-mi: N-o să vrea să-mi spună, nu vrea ca eu să ştiu.
Din geanta deschisă se revărsă uniforma lui neagră ca o pâclă groa¬să, cu stele care licăreau ici şi colo în material. Am frământat materialul negru cu mâinile calde; am mirosit planeta Marte, un miros de iederă verde, şi planeta Mercur, iz de sulfură şi foc. Am miro¬sit Luna lăptoasă şi am simţit asprimea ste¬lelor. Am băgat uniforma într-o maşină cen¬trifugă pe care o construisem cu un an în ur¬mă, la un laborator din clasa a IX-a, şi i-am dat drumul. Destul de repede s-a strâns într-o retortă o pudră fi¬nă pe care am pus-o la microscop. Şi, în timp ce părinţii mei dormeau fă¬ră să ştie nimic, iar casa dormea şi ea, cu toate aparatele ei de făcut mân¬care şi de ser¬vit, cu toţi roboţii ei de menaj adânciţi într-un somn e¬lectric, eu cercetam firele strălucitoare de praf meteoric, cozile de cometă şi argila de pe Jupiter cel îndepărtat — toate sclipind ca nişte universuri în sine care mă îndesau cu o viteză uimitoare printr-un tunel, la miliarde de mile depărtare în spaţiu.
În zori, epuizat de această călătorie şi speriat să nu fiu descoperit, am dus geanta cu uniforma înapoi în camera părinţilor. Apoi m-am dus la culcare, numai ca să mă trezesc la sunetul scos de maşina pentru cu¬răţătoria chimică oprită jos, în curte. Au luat cu ei uni¬forma neagră. Ce bine că n-am aşteptat! mi-am zis. Pentru că uniforma o să fie înapoi în¬tr o oră, fără să mai păstreze vreo urmă din destinul şi din călătoriile ei.
M-am culcat la loc, ţinând deasupra inimii, în buzunarul de la piept al pijamalei, sticluţa cu praful magic.


Când am coborât, tata stătea la masa de micul dejun şi tocmai muş¬ca dintr-o felie de pâine prăjită.
— Ai dormit bine, Doug? mă întrebă de parcă el ar fi fost aici tot timpul, ca şi cum nici n-ar fi lipsit trei luni.
— Da! i-am răspuns.
— Vrei pâine prăjită?
Apăsă pe un buton şi masa de micul dejun îmi făcu patru felii ru¬me¬ne de pâine prăjită.
Mi-l amintesc pe tata în după-amiaza aceea, săpând întruna în gră¬di¬nă. Parcă era un animal ce căuta ceva. Îi şi văd mişcările iuţi ale braţe¬lor lungi, bronzate, în timp ce planta, bătătorea pământul, fixa, tăia şi cu¬răţa copacii de uscături. Faţa bronzată îi era mereu întoarsă spre pă¬mânt, cu privirea con¬centrată asupra a ceea ce făcea, niciodată ridicată spre cer, niciodată fixată pe mine sau măcar pe mama, decât dacă în¬ge¬nuncheam cu el ca să simţim cum pământul umed pă¬trundea prin salo¬petă până la genunchi, ca să ne afundăm mâinile în nămolul negru, fără să ne uităm la cerul limpede... format din bucăţi de forme diferite. Atunci îşi arunca privirea într-o parte, la mama sau la mine, şi ne făcea tandru cu ochiul, după care îşi vedea mai departe de treabă, încovoiat acolo cu faţa în jos, cu soarele arzându-i spatele.
În noaptea aceea am stat pe verandă în balansoarul mecanic care ne-a legănat, a suflat o adiere spre noi şi ne-a cântat. Era vară; stăteam sub lumina lunii, beam li¬monadă, ţineam în mână paharele reci, iar tata citea stereo-ziarele inserate în pălăria specială pe care ţi-o puneai pe cap şi care întorcea paginile microscopice în faţa lupelor dacă clipeai de trei ori la rând. Tata fuma şi îmi povestea cum era în 1997, când era doar un băieţel. După un timp spuse, aşa cum o fă¬cuse întotdeauna:
— De ce nu te duci să te joci, Doug?
N-am zis nimic, dar mama a răspuns în locul meu:
— Se joacă în nopţile când nu eşti tu aici.
Tata se uită la mine şi, pentru prima oară în ziua aceea, la soare. Mama îl urmărea mereu când se uita la stele. În prima zi şi în prima noapte după ce ajungea acasă nu se prea uita la cer. Mi-l închipuiam ocupat cu grădinăritul, tenace şi absorbit de ce făcea, cu faţa aproape îngropată în pământ. Dar în seara următoare se uita mai mult la stele. Ziua, mama nu se teme prea tare de cer, dar noaptea ar fi vrut să stingă stelele şi uneori aproape că o vedeam căutând un buton imaginar ca să le stingă, dar nu-l găsea niciodată. Şi poate din a treia seară, tata stătea mult aici, pe verandă, după ce mergeam la culcare şi pe urmă o auzeam pe mama chemându-l, aşa cum mă chema pe mine uneori de la joacă. După aceea îl auzeam pe tata cum ofta în timp ce încuia uşa cu ochiul electric. Dimineaţa următoare la micul dejun, aruncam o privire în jos şi îi vedeam geanta neagră zăcându-i la picioare în timp ce îşi întindea unt pe pâinea prăjită, şi mama dormea până mai târziu.
— Ei, să ne vedem cu bine, Doug! zicea el şi ne strângeam mâna.
— Peste trei luni?
— Exact.
Şi o porni pe stradă, fără să ia vreun elicopter, un coleopter mecanic sau vreun autobuz. Mergea pur şi simplu pe jos, cu uniforma ascunsă în gentuţa de umăr. Nu voia să creadă cineva că era vanitos pentru că era omul cu racheta.
O oră mai târziu, mama cobora să ia micul dejun — o felie uscată de pâine prăjită.
Dar acum era seară, prima seară, seara cea bună, şi el nu prea se uita la stele.
— Haideţi să mergem la carnavalul TV! am zis eu.
— Hai! răspunse tata. Mama îmi zâmbi.
Am pornit-o în goană spre oraş, într-un elicopter, şi l-am dus pe ta¬ta la o mie de expoziţii, ca să-l pot face să se uite numai la noi, fără să se mai uite şi în altă parte. Ne amuzam de toate caraghioslâcurile, deve¬neam gravi când vorbeam despre lucruri serioase şi eu mă gândeam: Ta¬tăl meu merge pe Saturn, pe Neptun şi pe Pluto, dar nu-mi aduce nicio¬dată cadouri. Taţii altor băieţi, care călătoresc prin spaţiu, le aduc la în¬toarcere bucăţele de minereu de pe Callisto, bucăţi de meteori sau nisip albastru. Dar eu trebuie să-mi fac propria mea colecţie, cumpărând de la alţi băieţi fragmente din stânci de pe Marte şi nisip de pe Mercur, pe care le împrăştii prin toată camera şi despre care tata nu comentează nicioda¬tă nimic.
Îmi amintesc că o dată i-a adus ceva mamei. Plantase cândva în curte nişte floarea-soarelui adusă de pe Marte, dar, după ce a stat o lună departe de casă, mama a ieşit în¬tr-o zi din casă şi le-a tăiat pe toate.
Când ne-am oprit în faţa unor obiecte tridimensionale, fără să mă gândesc, m-am auzit rostind o întrebare pe care i-o puneam lui tata me¬reu:
— Cum e acolo, în spaţiu?
Mama îmi aruncă o privire îngrozită. Era prea târziu.
Tata stătu acolo o jumătate de minut încercând să găsească un răs¬puns, după care a ridicat din umeri.
— Nu e nimic mai frumos pe lumea asta.
Şi-a dat imediat seama ce-a spus şi a abordat un alt ton:
— A, nu e cine ştie ce. Rutină. Nu ţi-ar plăcea, zise privindu-mă ne¬încrezător.
— Dar te întorci mereu acolo!
— Obişnuinţa.
— Acum unde-o să mergi?
— Încă nu m-am hotărât. Mă mai gândesc. Întotdeauna se mai gân¬dea. Pe atunci piloţii de rachete erau destul de puţini, de-asta putea să aleagă şi să lucreze când voia. În a treia noapte după întoarcerea acasă, îl puteai vedea scrutând stelele, alegându-şi următoarea destinaţie.
— Haideţi! zise mama. Să mergem acasă!


Era încă devreme când am ajuns acasă. Am vrut ca tata să-şi pună uniforma. N-ar fi trebuit să-i cer asta — o întrista mereu pe mama — dar n-am putut rezista. M-am tot ţinut de capul lui, deşi mereu mă refuza. Nu-l văzusem niciodată în ea, şi în cele din urmă mi-a zis:
— Bine, hai!
Am aşteptat în salon în timp ce el s-a dus sus prin aeroportor. Ma¬ma se uita la mine posomorâtă, ca şi cum nu-i venea să creadă că pro¬priul ei fiu îi făcea una ca asta. Mi-am întors privirea:
— Îmi pare rău, i-am zis.
— Nu-mi eşti deloc de ajutor. Dar deloc.
O clipă mai târziu se auzi un foşnet în aeroportor.
— Iată-mă! zise tata cu voce scăzută.
I-am admirat uniforma. Era de un negru lucios cu nasturi argintii şi cu bordură argintie căzând peste tocurile cizmelor negre. Parcă cineva ar fi tăiat nişte braţe, nişte picioare şi un trunchi dintr-o pâclă, cu steluţe sclipind printre ele. Îi venea la fel de bine ca o mănuşă întinsă pe o mână lungă şi fină. Mirosea a aer proaspăt, a metal şi a spaţiu. Mirosea a foc şi a timp.
Tata stătea acolo în mijlocul camerei, zâmbind jenat.
— Întoarce-te! îl rugă mama privindu-l cu nişte ochi trişti.
Când era plecat, nu vorbea niciodată despre el. Nu vorbea niciodată despre nimic în afară de vreme sau de gâtul meu şi de buretele pe care să-l folosesc ca să mă frec pe gât sau despre faptul că avea insomnii. O dată mi-a zis că lumina e prea puternică noaptea.
— Dar săptămâna asta nici nu e lună! i-am zis.
— Dar sunt stele! răspundea ea.
M-am dus la magazin şi i-am adus nişte jaluzele de un verde închis. În timp ce stăteam în pat, în noaptea aceea, am auzit-o trăgându-le până la pervaz. Era un foşnet prelung.
O dată am încercat să tund iarba.
— Nu! strigase mama din uşă. Lasă ma¬şina acolo!
Aşa că, timp de trei luni, am stat cu iarba aşa, fără să o tundem. A tăiat-o tata când a venit acasă.
Nici nu mă lăsa să fac nimic altceva, cum ar fi să repar aparatul e¬lectric pentru micul dejun sau cititorul mecanic. Păstra totul ca pentru ziua de Crăciun. Şi atunci îl vedeam pe Tata ciocănind şi cârpăşind, dar mereu zâmbind la ceea ce făcea, iar Mama zâmbea şi ea, fericită.
Nu, nu vorbea niciodată despre el când era plecat. Iar în ceea ce-l privea pe Tata, el ni¬ciodată nu făcea nimic ca să ne contacteze de la mi¬lioane de mile depărtare. Ne-a spus odată:
— Dacă v-aş suna, aş vrea să fiu cu voi. N-aş fi fericit.
Cândva Tata mi-a spus:
— Mama ta se poartă câteodată cu mine ca şi cum n-aş fi prezent — ca şi cum aş fi invizibil.
Am fost de faţă la o astfel de situaţie. Se uita dincolo de el, peste u¬meri, la bărbia sau mâinile lui, dar niciodată în ochii lui. Şi dacă se în¬tâmpla să se uite în ochii lui, atunci parcă avea ochii acoperiţi cu o pie¬liţă, precum animalele care adorm. Răspundea afirmativ atunci când tre¬buia, zâmbea, dar întotdeauna cu o jumătate de secundă mai târziu de¬cât ne aşteptam.
— Nu-mi simte prezenţa, spuse Tata.
Alte dăţi, amândoi erau prezenţi unul pen¬tru celălalt, se ţineau de mână, se plimbau în jurul blocului sau se plimbau cu bicicleta, iar părul mamei flutura în urma ei, precum al unei fete. Obişnuia să oprească toa¬te aparate¬le mecanice din bucătărie şi să-i coacă deli¬cioase prăjituri, plă¬cinte şi fursecuri, privin¬du-l insistent, zâmbindu-i cu un surâs adevă¬rat. Dar la sfârşitul unei astfel de zile, când el era acolo pentru ea, mama o¬bişnuia să plângă. Tata stătea neajutorat, privind rătăcit prin încăpere ca şi cum voia parcă să găsească un răspuns, dar nu-l găsea niciodată.
Tata se întoarse uşor, în uniformă, ca să-l putem vedea.
— Încă o dată, spuse Mama.
A doua zi dimineaţă, Tata intră alergând în casă, cu mâinile pline de bilete. Erau bilete roz de rachetă pentru California, bilete albastre pentru Mexic.
— Haideţi! spuse el. Cumpărăm nişte haine de unică folosinţă şi le ardem după ce se murdăresc. Uitaţi, luăm racheta de la prânz pentru Los Angeles, apoi elicopterul de la ora două spre Santa Barbara, apoi avionul de la ora nouă spre Ensenada, unde o să rămânem peste noapte.
Ne-am dus în California, în sus şi-n jos pe Coasta Pacificului, timp de o zi şi jumătate, până ne-am instalat, în cele din urmă, pe plaja de la Malibu, unde am prăjit cârnăciori afu¬maţi. Tata asculta mereu sau cân¬ta, sau păzea lucrurile din jurul său, ţinându-se de ele ca şi cum lumea era o forţă centrifugă care se învârtea atât de rapid încât l-ar fi putut a¬runca de lângă noi în orice moment.
În ultima după-amiază la Malibu, Mama rămase în camera de hotel. Tata stătea întins pe nisip, lângă mine, de mult timp, sub soarele arză¬tor.
— Ah, oftă el, asta e! Avea ochii uşor închişi; stătea întins pe spate, bând lumina soarelui. De asta ţi-e dor, spuse el.
Voia să spună „De asta ţi-e dor pe rache¬tă", bineînţeles. Dar nu spuse¬se niciodată „rachetă" sau să fi adus vorba de rachetă şi de lu¬cru¬rile care îţi lipsesc când eşti în rachetă. Pe rachetă nu era vânt sărat sau cer albastru sau soare galben sau mâncărurile Mamei. Pe rachetă n-ai putea să vorbeşti cu fiul tău de paisprezece ani.
— Hai, să aud, spuse el, în cele din urmă. Şi ştiam că urma să vor¬bim aşa cum obişnuiam să facem mereu, trei ore întregi. Toată după-a¬miaza, sub soarele leneş, am pălăvrăgit despre notele mele de la şcoală, despre cât de sus puteam să sar, cât de repede puteam să înot.
Tata dădea din cap de câte ori spuneam ceva, zâmbea şi mă bătea uşor peste piept în semn de aprobare. Discutam. Nu vorbeam despre ra¬chete sau spaţiu, ci despre Mexic, unde mersesem de mult cu o maşină antică, despre fluturii pe care îi prinsesem în pădu¬rile tropicale din Mexi¬cul cald şi verde, la prânz, văzând cum sute de fluturi erau aspiraţi de radiatorul maşinii. Mureau acolo, bătând din aripile lor albastre şi sta¬cojii, răsucindu-se, frumos şi trist. Vorbeam despre astfel de lucruri, în loc să discutăm despre lucrurile despre care îmi doream într-adevăr să vorbesc. Iar el mă asculta. Asta făcea, ca şi cum încerca să se alimenteze cu toate sunetele pe care le auzea. Asculta vântul şi oceanul cu valuri înalte şi vocea mea, mereu cu o atenţie profundă, cu o concentrare care aproape excludea însăşi corpurile fizice, păstrând doar sunetele. Închi¬dea ochii ca să asculte. Îl vedeam cum asculta maşina de tuns iarbă, în timp ce o împingea el însuşi, în loc să folosească telecomanda; îl vedeam adulmecând iarba tăiată care sărea pe el prin spatele maşinii, ca dintr-o fântână.
— Doug, spuse el, pe la cinci după-amiaza, în timp ce ne adunam prosoapele şi ne întorceam, mergând pe plajă, pe lângă valurile care se spărgeau la mal. Vreau să-mi promiţi ceva.
— Ce anume?
— Să nu te faci pilot de rachetă.
M-am oprit.
— Vorbesc serios, spuse el. Deoarece, atunci când eşti acolo, îţi do¬reşti să fii aici, iar când eşti aici, îţi doreşti să fii acolo sus. Nu face asta! Nu te lăsa acaparat de asta!
— Dar...
— N-ai de unde să ştii cum este. De fiecare dată când sunt acolo, mă gândesc: „Dacă mă mai întorc pe Pământ, voi rămâne colo, nu voi mai pleca niciodată". Dar tot plec, cred că întotdeauna voi pleca.
— De mult timp mă gândesc să mă fac pilot de rachetă, am spus eu.
El nu mă auzi.
— Am încercat să rămân aici. Sâmbăta trecută, când am ajuns aca¬să, am încercat al naibii de mult să rămân.
Mi-l aminteam stând în grădină, transpirând, mergând, făcând, as¬cultând şi ştiam că făcea asta ca să se convingă singur că marea şi ora¬şele, şi pământul, şi familia erau sin¬gurele lucruri reale şi bune.
Dar ştiam unde-o să fie în seara aceea: pe veranda din faţă, uitân¬du-se la bijuteriile de pe Orion.
— Promite-mi că n-o să fii ca mine! a zis.
Am ezitat puţin înainte de a răspunde:
— Bine.
Mi-a strâns mâna şi a zis:
— Ce băiat cuminte!
Cina a fost bună în seara aceea. Mama se agitase prin bucătărie cu mâinile pline de scorţişoară, de aluat, de cratiţe şi tigăi clin¬chetind şi a¬cum pe masă aburea un curcan umplut uriaş, alături de care stăteau sos de afine, mazăre şi plăcintă de dovleac.
— În luna august? se mirase tata.
— N-o să fii aici de Ziua Recunoştinţei !
— Chiar că n-o să fiu!
Adulmecă toate mirosurile, ridicând capa¬cul la fiecare tavă şi lăsând aroma fierbinte să-i aburească faţa bronzată. La fiecare fel de mâncare scotea aceeaşi exclamaţie: ,Mm!". Se uită la cameră şi la mâinile lui. Se uită la tablourile de pe pereţi, la scaune, la masă, la mine şi la mama. Îşi drese vocea. L-am văzut că în momentul acela lua o hotărâre:
— Lilly!
— Da? îi răspunse mama de partea cea¬laltă a mesei pe care o aşeza¬se ca pe o mi¬nunată capcană de argint, un miraculos puţ mustind de zeamă în care soţul ei, ca o fiară preistorică agitându-se, prinsă într-o groapă cu smoală, ar putea fi în sfârşit capturat şi ţinut acolo, iscodind cu privirea printr-o în¬chisoare de iadeşuri, ferit pe veci de lumea din a¬fară. Îi străluceau ochii.
— Lilly! zise tata din nou.
Spune odată! îmi ziceam nervos în gând. Spune-o repede! Spune că o să stai acasă de data asta! O să rămâi acasă pentru totdeauna şi n-o să mai pleci niciodată! Spune-o!
Chiar în momentul acela a trecut un eli¬copter care zdruncină came¬ra şi făcu geamu¬rile să vibreze, scoţând un sunet de cristal. Tata se uită spre fereastră.
Seara, stelele turcoaz erau la locul lor, iar roşiatica planetă Marte se ivea la răsărit. Tata se uită un minut întreg la Marte. Pe urmă îşi întinse mâna spre mine privindu-mă cu ochi goi:
— Îmi mai dai şi mie nişte mazăre, te rog?
— Mă scuzaţi! zise mama. Mă duc să mai aduc nişte pâine.
Şi o zbughi spre bucătărie.
— Dar avem pâine pe masă, am spus eu.
Tata nu-mi aruncă nici o privire în timp ce mânca.
N-am putut să dorm în noaptea aceea. Pe la unu am coborât. Lu¬mi¬na lunii reflectată pe vârfurile caselor semăna cu o bucată de gheaţă. Ro¬uă de pe iarbă strălucea ca o pătură de zăpadă. Stăteam în uşă, îmbră¬cat în pijama, şi simţeam adierea caldă a nopţii şi atunci mi-am dat sea¬ma că tata stătea pe balansoarul mecanic de pe verandă, legănându-se încet. Îi vedeam profilul, cu capul lăsat pe spate; se uita la stelele care semănau cu o roată dinţată. Avea ochii pierduţi acolo ca nişte cristale gri, cu Luna reflectându-se în amândoi.
Am ieşit şi m-am aşezat lângă el.
Ne-am legănat ceva vreme în balansoar.
În cele din urmă, am spus:
— Câte feluri de moarte sunt în spaţiu?
— Un milion.
— Spune-mi câteva!
— Eşti lovit de meteori. Nu mai e aer în ra¬chetă. Sau te smulge vreo cometă şi te duce cu ea. Coliziuni. Strangulare. Explozie. Forţă centrifu¬gă. Acceleraţie prea mare. Prea mică. Frigul, căldura, soarele, luna, stele¬le, plane¬tele, asteroizii, planetoizii, radiaţiile...
— Şi te înmormântează?
— Nu te mai găseşte nimeni niciodată.
— Unde te duci?
— La un miliard de mile depărtare. Mor¬minte călătoare, aşa li se spu¬ne. Te transformi într-un meteor sau într-un planetoid aruncat într-o călătorie nesfârşită prin spaţiu.
N-am zis nimic.
— Încă ceva! adăugă el. În spaţiu se întâmplă foarte repede. Moar¬tea. Totul se termină cât ai bate din palme. Nu există agonie. De cele mai multe ori, nici nu-ţi dai seama. Mori şi asta-i tot.
Am urcat în dormitor.
Era dimineaţă.
Stătea în prag. Asculta cum cânta canarul galben în colivia lui au¬rie.
— Păi, m-am hotărât, zise el. Când am să vin data viitoare, am să rămân acasă pentru totdeauna.
— Tată! am spus eu.
— Să-i spui şi mamei când se trezeşte! m-a rugat el.
— Chiar vorbeşti serios?
Dădu grav din cap:
— Ne vedem peste trei luni!
Şi dus a fost. A ieşit pe stradă ducându-şi uniforma în geanta se¬cre¬tă, fluierând şi uitându-se la copacii înverziţi ce-şi semeţeau vârfurile spre cer. Culegea din mers fructele galbene de chinaberry , pe care le arunca în faţă îndepărtându-se în lumina alburie a dimineţii...
În aceeaşi dimineaţă, la numai câteva ore după ce plecase tata, i-am pus mamei câteva întrebări..
— Tata zice că uneori te porţi de parcă nu-l auzi şi nu-l vezi, i-am zis.
Mi-a explicat totul netulburată:
— Când a plecat în spaţiu acum zece ani, mi-am zis: A murit. Sau aproape a murit. Aşa că mă gândesc la el ca şi cum ar fi mort. Şi, când se întoarce acasă, de trei sau patru ori pe an, nu mai e el; e doar o a¬mintire plăcută sau un vis. Dacă o amintire sau un vis încetează, nu doare la fel de mult. Aşa că mai tot timpul mă gândesc că, de fapt, a mu¬rit...
— Dar alteori...?
— Alteori pur şi simplu nu mă pot abţine. Fac plăcinte şi mă port ca şi cum ar fi în viaţă, şi asta mă face să sufăr. Nu, e mai bine să cred că n-a mai venit de zece ani şi n-o să-l mai văd niciodată. Nu sufăr la fel de mult.
— N-a zis el că data viitoare se întoarce pentru totdeauna?
Scutură încetişor din cap:
— Nu, a murit. Sunt sigură.
— O să se întoarcă teafăr, ai să vezi! am contrazis-o.
— Acum zece ani, zise mama, mă gândeam: Dacă moare pe Venus? N-o să mai suportăm să ne uităm la planeta Venus. Dacă moare pe Mar¬te? N-o să ne mai putem uita niciodată la Marte, planeta incandescentă de pe cer, fără să nu simţim nevoia să intrăm în casă şi să încuiem uşa. Sau dacă a murit pe Jupiter, pe Saturn sau pe Neptun ? În nopţile când planetele astea se zăresc pe cer, n-o să vrem să mai avem nimic de-a face cu stelele.
— Bănuiesc că nu, i-am confirmat eu.
Mesajul a ajuns a doua zi.
Mesagerul mi l-a dat mie şi l-am citit stând în picioare pe verandă. Apunea soarele. Mama stătea în pragul uşii de plasă, în spatele meu, ur¬mărindu-mă cum împachetez hârtia şi o pun în buzunar.
— Mamă!
— Nu-mi spune nimic din ceea ce ştiu deja! mi-a luat-o ea înainte.
N-a plâns.
Ei, bine, nu Marte, nici Venus, nici Jupiter sau Saturn nu l-au omo¬rât. Nu aveam să nu ne gândim la el de fiecare dată când planetele Jupi¬ter, Saturn sau Marte vor lumina cerul nopţii.
Era altceva.
Nava lui spaţială se prăbuşise pe soare.
Şi soarele era imens, înfiorător şi necru¬ţător. Era întotdeauna pe cer şi n-aveai cum să scapi de el.
Aşa că, mult timp după ce a murit tata, mama a dormit zile întregi şi n-a vrut să iasă din casă. Luam micul dejun la miezul nopţii şi prânzul la trei dimineaţa, iar cina la ora şase, înainte de răsăritul soarelui. Mer¬geam la toate spectacolele de noapte şi ne culcam în zori.
Şi mult timp, singurele zile în care am ieşit la plimbare erau zilele când ploua şi nu era deloc soare.

miercuri, mai 18

ce se intampla

Am fost la dentist si in ultimele doua ture mi-o injectat antiestetic, pardon, anestezic.
Si a avut urmarea banala de a ma face sa rezist o ora o tura si 45 minute cam prima. Dar, cumva, cred ca frica exacerbata de dentist si vederea dentistului a dus si la alt efect atat de secundar ca a ramas si dupa. A inceput acolo pe scaun, am fost putin confuz in vorbire, cu toate ca am avut o conversatie foarte saraca. Iar acum confuzia e diluata in solutia aia salina in care inoata organele... Nu mai stiu ce vreau, is trist si nu stiu de ce, desi vesel ar tre sa fiu, si sunt cand sunt, dar nu din motivele pertinente. Sunt nehotarat si regret multe chestii ce le fac imediat dupa. Nu sunt io. Nu. Dar cine sunt? Tentacule ale dorintei de a fii altuceva ma trag in diferite locatii din viitor, sunt ca un Alex Mercer ?!, vreau stuff-uri imposibil de a coexista.

Whatever.

Aproape in fiece seara dau ture cu bicicla pin zona, in jur de 10 km acolo, fie soare fie ploaie, mai fac o poza.

Am inceput Crysis 2, not bad.

Am terminat The shadow Year - de Jeffrey ...Ford? Superba.

Tre sa-nchei.

miercuri, mai 4

marți, februarie 8

Bloggin' the NZWO

            Prima părticică ...

            Cheia e rece, o ating când prind mai bine mănunchiul şi închid uşa. Dinăuntru am văzut strălucind dalele din grădină şi am fost puţin uşurat, că plouase, adică în sfârşit era mai cald, însă ajungând la stradă o briză îmi răzgândi subconştientul sentiment. Iar după vreo sută de metrii nasul-mi incepe să curgă. Foarte fain. O maşină luminează copacii sfrijiţi şi pustiul de dimineaţă. Trec de toate rândurile de case, fiecare cu identice modele, primăvara or să iasă bine în poză alături de aceiaşi copaci aliniaţi si imbrăcaţi în albe flori ca în nişte pufoaice, iar aici văntul chiar vrea să mă trezească - doar merg la lucru. Nu reuşeşte complet deoarece eu tot la tâmpenii mă ... gândesc. Şi anume cum că ar fii cel mai prost moment, acum iarna, să se declanşeze o catastrofă, cataclism, ca de exemplu un război mondial. Nu ştiu cum aş rezista, presupunând că trec peste momentul culminant, de genu’ explozie bombă atomică. Dacă eu tremur tot şi sunt sătul de scurtul drum până la tren! Iar in casă-mi pun termostatul la 22.5 grade.
Vântul mă abate de la drumul uzual deşi asta poate aduce clar ghinion, nu în acelaşi grad ca cel al unei urgii universale dar naiba ştie, vezi filmul ăla cu efectul fluture. E o mică câmpie aici, mărginită de ultima coloană de case iar în lateral de digul pe care trec trenurile. O străbat înfofolindu-mă. Am pozat trenul luminat la capătul câmpului pustiu, cărând în spate cerul plumburiu. Pencă asta e vremea p-acilea. Iar acum întuneric dimineaţa, întuneric seara, ce bine că între sunt la lucru, altfel aş fi putut scăpa cumva de depresie.
Îmi pare doar mie ori oamenii aflaţi dimineaţa pe peron sunt cam debusolaţi, fără chef de viaţă? De altfel e oarecum normal, fie pentru că doară merg la lucru şi nu la ştrand, iar pe de altă parte nici stilul de viaţă nu iţi dă energie, junk food-ul si televiziunea nu incurajează naţiunea să men sana in corpore sano. Asta şi noua ordine mondiala, bineînţeles...
În tren toată lumea citeşte, sau ascultă muzică măcar, sau se uită la ceva film pe laptop, sau priveste tâmp în neant. Ce am observat eu însă e că aici, în buricul lumii civilizate şi culte de fapt se lecturează ziarul, literatura practică, pentru continua pregatire profesională, sau ceva soap.
Nu am răbdare să scriu însă citesc cu mai mare plăcere ca niciodată, din fericire am de mers zilnic cu trenul; mai arunc o privire pe geam şi din negură se desprind vălătuci de ceaţă smulşi de avântul intercity-ului, apoi imi (a/cu)fund din nou privirea in materia cărţii.
Acum 1 an sau 2 mergeam la un concert, seara bineînţeles, şi citind Veniss Underground legănat de trenul ce se îndrepta spre mijlocul amurgului am avut the best time of my life, aproximativ. Ascultam şi ceva muzică de atmosferă, plus lumea ciudată din roman... Nu e nevoie de vreun joint să te simţi altfel, nu neapărat.

joi, februarie 3

zombies did it

so I was at the toilet
there I saw this sign :
or a bit similar


anyway that, like in a fraction of a second, jumped me to the smile of relief
and it is because... in the game I play since saturday, or friday night, there, in the restroom, I can SAVE the progress of the game, only there

I am talking ...about this game
also because of this huge number of play time I almost kicked Raffi at lunch yesterday, I saw him in an onward movement that somehow reminded me of a zombie attacking

I got this sickness many times, since I got my first pc , back in golden times of 1990, a commodore c64

like walking on the street and reacting to some shit with a reflex caused by some game...

is nice, I guess

miercuri, ianuarie 26

just a game


Had a special moment lately?

I did. Also yesterday, evening. You recon why?
The Greeks talked about having that catharsis healing felling thing after/during tragedies,
well this shit can happen also into other occasions.

Like around 11 hours ago, during the Blackpool game, seems as an easy game, though away, by
Manchester United's fans. Including myself. Let see how it went:

Came late @ home, drank 2 beers already I had, tired also, after eating I go 4 a nap, not quite successfully that was. Ok, around 20 minutes past 20 I set in front of the TV after I gave me son some milk and biscuits, he wants some water, ok, after I take him to the toilet and then he goes to sleep. Got back to TV, it was some kung-fu movie, watched it just an minute but in fact is more than that and when I realize it is like 13 minutes into the game and Evra has blood all over his t-shirt. Shit. And more shit happens like a minute later when this fuckers score from corner, a header FROM ex United youth captain! WTF!
And you would think they'll like comeback hard on the poor oranges, sorry, mandarins, but no, they suck ongoing. I was like relaxed and thinking this is nothing, it's Blackfuckingpool, no? But guess who's attacking! And what do you know, they score again, from another header! Fuck Fuck Fuck, actually I was really nervous now, but right now I am smiling and cannot recall the nerves I got all that time till end of first half.

And it starts the second in the same tone, I think it could have been 4-0, and was not Manchester who's attacking...

And then two substitutes came, Giggs and Chicaritos, and the magic starts again, in 3 minutes two goals came, Berbatov and Chicaritos, the mexican is to fast and cool, he also had another fucking good opportunity, real hot, 1 2 1 with the goalkeeper.

So is 2-2 and around '80 minutes Rafael gets kicked in the back of the head real hard, he cannot move, they set him on a stretcher for many minutes and he goes out. I was not anymore concerned of the game, right was already 2-2 but really cared about Rafael, I like his guts a lot. The game starts, united attacking on and on and on, and Scholes makes a beautiful pass to Berbatov that goes on the side, Chicaritos is in the middle of penalty area, the bulgarian gives a short look at it and then goes a bit left and instead of passing to a free mexican ( :) ) he shoots at the short angle and GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL, this is football about, from 2-0 to 2-3, just before the end of normal time.

But there's showing like a record of extra-time, 10 minutes, because also of Rafael injuries.

And Blackpool they try but just cannot get close to penalty area, at least it seems that way until a cross went 10 or 20 cm just above on of them forward's head. damn, 2 close for my battling heart :)

Trilling game, really giving me all the trouble and then the joy :)



Ook, so after the game I go to the pc to check some news about Rafael but nothing, actually until now, next day, cannot find anything on official site or google news+ Rafael, damn.

Anyway last night, to stay in the same mood I saw the Fever Pitch finished downloading, got 3 beers and watch it, I of course read the book, really nice, but also the movie was just perfect, donno why got not so good reviews but I really enjoyed it, must've been also the match fever that gotten me.

luni, ianuarie 17

flood

sometimes I also wish that a second big flood should come to clean everything, all the idiots and greedy criminals, all the politicians and business men, all the guvernments and armies, all the shit

if it comes I hope it leaks into the bunkers also; and of course I will be with my family and many cool people and friends on another planet, at least temporary

"Fuck L Ron Hubbard and Fuck all his clones. Fuck all those gun-toting Hip gangster wannabes. Learn to swim. Fuck retro anything. Fuck your tattoos. Fuck all you junkies and Fuck your short memory. Learn to swim. Fuck smiley glad-hands With hidden agendas. Fuck these dysfunctional, Insecure actresses. Learn to swim. Cuz I'm praying for rain and I'm praying for tidal waves I wanna see the ground give way. I wanna watch it all go down. Mom please flush it all away. I wanna watch it go right in and down. I wanna watch it go right in. Watch you flush it all away. Time to bring it down again. Don't just call me pessimist. Try and read between the lines. I can't imagine why you wouldn't Welcome any change, my friend. I wanna see it all come down. suck it down. flush it down."