OMUL DIN RACHETĂ
Ray Bradbury
Licuricii electrici se roteau deasupra părului de abanos al mamei ca să-i lumineze calea. Stătea în uşa dormitorului, privin¬du-mă în timp ce treceam prin holul pustiu:
— De data asta o să m-ajuţi să-l ţin aici, nu-i aşa? întrebă ea.
— Cred că da, i-am răspuns.
— Te rog! Licuricii îi proiectau pe faţă fragmente de lumină inter¬mitentă. De data asta nu mai are voie să plece iar.
— Bine! i-am spus, după ce am stat acolo o clipă. Dar n-are rost.
Plecă, iar licuricii pluteau spre ea prin circuitele lor electrice, ca o constelaţie hoinară, arătându-i pe unde să păşească în întuneric. Am au¬zit-o spunând cu vocea pie¬rită: Trebuie să încercăm, oricum.
Alţi licurici mă urmară până în camera mea. Când am întrerupt cu greutatea corpului un circuit din pat, licuricii se stinseră. Era miezul nopţii; eu şi mama aşteptam pe întuneric în paturile noastre, în camere separate. Patul începu să mă legene şi să îmi cânte. Am apăsat pe un bu¬ton, iar legănatul şi cântatul au încetat. Nu voiam să dorm. Nu voiam de¬loc să dorm.
Noaptea asta nu se deosebea cu nimic de o mie altele din vremea noastră. Ne trezeam noaptea şi simţeam cum aerul rece s-a încălzit, sim¬ţeam rafalele fierbinţi de vânt sau vedeam cum pereţii deveneau incan¬descenţi pentru o clipă şi atunci ne dădeam seama că racheta lui era dea¬supra casei — racheta lui, iar stejarii se zdruncinau din cauza impac¬tului. Şi eu stăteam întins în pat, cu ochii larg deschişi, abia respirând, şi mama era în camera ei. Îi auzeam vocea prin interfonul instalat între camere:
— Ai simţit?
Şi eu răspundeam:
— El era, e bine.
Era nava tatălui meu trecând pe deasupra oraşului, un orăşel unde navele spaţiale n-a¬jungeau niciodată. Rămâneam treji următoa¬rele două ore, gândindu-se: Acum tata a ate¬rizat în Springfield, acum e pe pistă, acum semnează documentele, acum e în elicopter, acum e deasupra râu¬lui, acum, deasupra dealurilor, acum aterizează cu elicopterul pe modes¬tul aeroport de aici, din Green Village... Şi, de obicei, era trecut de miezul nopţii când eu şi mama ascultam, ascultam... întinşi în răcoarea paturi¬lor noaste separate.
Acum merge pe Bell Street. Întotdeauna merge pe jos... nu ia nicio¬dată un taxi... acum trece prin parc, acum dă colţul la Oakhurst şi a¬cum...
Mi-am ridicat capul de pe pernă. În celălalt capăt al străzii, se au¬zeau paşi apropiindu-se într-un ritm vioi, energic, alert. Acum au lua¬t-o spre casa noastră, au ajuns pe treptele din faţă. Şi amândoi, eu şi mama, zâmbeam în răcoarea nopţii când am auzit uşa de la intrare deschizân¬du-se cu o mişcare familiară, am auzit cuvinte de bun venit rostite în şoaptă şi pe urmă uşa de jos deschizându-se...
Trei ore mai târziu am apăsat încet pe clanţa de metal de la uşa lor, ţinându-mi respiraţia, împleticindu-mă într-o beznă asemănătoare spa¬ţiului dintre planete, cu mâna întinsă ca să ajung la geanta neagră aşe¬zată la piciorul patului. După ce am luat-o, am alergat fără zgomot spre camera mea, zicându-mi: N-o să vrea să-mi spună, nu vrea ca eu să ştiu.
Din geanta deschisă se revărsă uniforma lui neagră ca o pâclă groa¬să, cu stele care licăreau ici şi colo în material. Am frământat materialul negru cu mâinile calde; am mirosit planeta Marte, un miros de iederă verde, şi planeta Mercur, iz de sulfură şi foc. Am miro¬sit Luna lăptoasă şi am simţit asprimea ste¬lelor. Am băgat uniforma într-o maşină cen¬trifugă pe care o construisem cu un an în ur¬mă, la un laborator din clasa a IX-a, şi i-am dat drumul. Destul de repede s-a strâns într-o retortă o pudră fi¬nă pe care am pus-o la microscop. Şi, în timp ce părinţii mei dormeau fă¬ră să ştie nimic, iar casa dormea şi ea, cu toate aparatele ei de făcut mân¬care şi de ser¬vit, cu toţi roboţii ei de menaj adânciţi într-un somn e¬lectric, eu cercetam firele strălucitoare de praf meteoric, cozile de cometă şi argila de pe Jupiter cel îndepărtat — toate sclipind ca nişte universuri în sine care mă îndesau cu o viteză uimitoare printr-un tunel, la miliarde de mile depărtare în spaţiu.
În zori, epuizat de această călătorie şi speriat să nu fiu descoperit, am dus geanta cu uniforma înapoi în camera părinţilor. Apoi m-am dus la culcare, numai ca să mă trezesc la sunetul scos de maşina pentru cu¬răţătoria chimică oprită jos, în curte. Au luat cu ei uni¬forma neagră. Ce bine că n-am aşteptat! mi-am zis. Pentru că uniforma o să fie înapoi în¬tr o oră, fără să mai păstreze vreo urmă din destinul şi din călătoriile ei.
M-am culcat la loc, ţinând deasupra inimii, în buzunarul de la piept al pijamalei, sticluţa cu praful magic.
Când am coborât, tata stătea la masa de micul dejun şi tocmai muş¬ca dintr-o felie de pâine prăjită.
— Ai dormit bine, Doug? mă întrebă de parcă el ar fi fost aici tot timpul, ca şi cum nici n-ar fi lipsit trei luni.
— Da! i-am răspuns.
— Vrei pâine prăjită?
Apăsă pe un buton şi masa de micul dejun îmi făcu patru felii ru¬me¬ne de pâine prăjită.
Mi-l amintesc pe tata în după-amiaza aceea, săpând întruna în gră¬di¬nă. Parcă era un animal ce căuta ceva. Îi şi văd mişcările iuţi ale braţe¬lor lungi, bronzate, în timp ce planta, bătătorea pământul, fixa, tăia şi cu¬răţa copacii de uscături. Faţa bronzată îi era mereu întoarsă spre pă¬mânt, cu privirea con¬centrată asupra a ceea ce făcea, niciodată ridicată spre cer, niciodată fixată pe mine sau măcar pe mama, decât dacă în¬ge¬nuncheam cu el ca să simţim cum pământul umed pă¬trundea prin salo¬petă până la genunchi, ca să ne afundăm mâinile în nămolul negru, fără să ne uităm la cerul limpede... format din bucăţi de forme diferite. Atunci îşi arunca privirea într-o parte, la mama sau la mine, şi ne făcea tandru cu ochiul, după care îşi vedea mai departe de treabă, încovoiat acolo cu faţa în jos, cu soarele arzându-i spatele.
În noaptea aceea am stat pe verandă în balansoarul mecanic care ne-a legănat, a suflat o adiere spre noi şi ne-a cântat. Era vară; stăteam sub lumina lunii, beam li¬monadă, ţineam în mână paharele reci, iar tata citea stereo-ziarele inserate în pălăria specială pe care ţi-o puneai pe cap şi care întorcea paginile microscopice în faţa lupelor dacă clipeai de trei ori la rând. Tata fuma şi îmi povestea cum era în 1997, când era doar un băieţel. După un timp spuse, aşa cum o fă¬cuse întotdeauna:
— De ce nu te duci să te joci, Doug?
N-am zis nimic, dar mama a răspuns în locul meu:
— Se joacă în nopţile când nu eşti tu aici.
Tata se uită la mine şi, pentru prima oară în ziua aceea, la soare. Mama îl urmărea mereu când se uita la stele. În prima zi şi în prima noapte după ce ajungea acasă nu se prea uita la cer. Mi-l închipuiam ocupat cu grădinăritul, tenace şi absorbit de ce făcea, cu faţa aproape îngropată în pământ. Dar în seara următoare se uita mai mult la stele. Ziua, mama nu se teme prea tare de cer, dar noaptea ar fi vrut să stingă stelele şi uneori aproape că o vedeam căutând un buton imaginar ca să le stingă, dar nu-l găsea niciodată. Şi poate din a treia seară, tata stătea mult aici, pe verandă, după ce mergeam la culcare şi pe urmă o auzeam pe mama chemându-l, aşa cum mă chema pe mine uneori de la joacă. După aceea îl auzeam pe tata cum ofta în timp ce încuia uşa cu ochiul electric. Dimineaţa următoare la micul dejun, aruncam o privire în jos şi îi vedeam geanta neagră zăcându-i la picioare în timp ce îşi întindea unt pe pâinea prăjită, şi mama dormea până mai târziu.
— Ei, să ne vedem cu bine, Doug! zicea el şi ne strângeam mâna.
— Peste trei luni?
— Exact.
Şi o porni pe stradă, fără să ia vreun elicopter, un coleopter mecanic sau vreun autobuz. Mergea pur şi simplu pe jos, cu uniforma ascunsă în gentuţa de umăr. Nu voia să creadă cineva că era vanitos pentru că era omul cu racheta.
O oră mai târziu, mama cobora să ia micul dejun — o felie uscată de pâine prăjită.
Dar acum era seară, prima seară, seara cea bună, şi el nu prea se uita la stele.
— Haideţi să mergem la carnavalul TV! am zis eu.
— Hai! răspunse tata. Mama îmi zâmbi.
Am pornit-o în goană spre oraş, într-un elicopter, şi l-am dus pe ta¬ta la o mie de expoziţii, ca să-l pot face să se uite numai la noi, fără să se mai uite şi în altă parte. Ne amuzam de toate caraghioslâcurile, deve¬neam gravi când vorbeam despre lucruri serioase şi eu mă gândeam: Ta¬tăl meu merge pe Saturn, pe Neptun şi pe Pluto, dar nu-mi aduce nicio¬dată cadouri. Taţii altor băieţi, care călătoresc prin spaţiu, le aduc la în¬toarcere bucăţele de minereu de pe Callisto, bucăţi de meteori sau nisip albastru. Dar eu trebuie să-mi fac propria mea colecţie, cumpărând de la alţi băieţi fragmente din stânci de pe Marte şi nisip de pe Mercur, pe care le împrăştii prin toată camera şi despre care tata nu comentează nicioda¬tă nimic.
Îmi amintesc că o dată i-a adus ceva mamei. Plantase cândva în curte nişte floarea-soarelui adusă de pe Marte, dar, după ce a stat o lună departe de casă, mama a ieşit în¬tr-o zi din casă şi le-a tăiat pe toate.
Când ne-am oprit în faţa unor obiecte tridimensionale, fără să mă gândesc, m-am auzit rostind o întrebare pe care i-o puneam lui tata me¬reu:
— Cum e acolo, în spaţiu?
Mama îmi aruncă o privire îngrozită. Era prea târziu.
Tata stătu acolo o jumătate de minut încercând să găsească un răs¬puns, după care a ridicat din umeri.
— Nu e nimic mai frumos pe lumea asta.
Şi-a dat imediat seama ce-a spus şi a abordat un alt ton:
— A, nu e cine ştie ce. Rutină. Nu ţi-ar plăcea, zise privindu-mă ne¬încrezător.
— Dar te întorci mereu acolo!
— Obişnuinţa.
— Acum unde-o să mergi?
— Încă nu m-am hotărât. Mă mai gândesc. Întotdeauna se mai gân¬dea. Pe atunci piloţii de rachete erau destul de puţini, de-asta putea să aleagă şi să lucreze când voia. În a treia noapte după întoarcerea acasă, îl puteai vedea scrutând stelele, alegându-şi următoarea destinaţie.
— Haideţi! zise mama. Să mergem acasă!
Era încă devreme când am ajuns acasă. Am vrut ca tata să-şi pună uniforma. N-ar fi trebuit să-i cer asta — o întrista mereu pe mama — dar n-am putut rezista. M-am tot ţinut de capul lui, deşi mereu mă refuza. Nu-l văzusem niciodată în ea, şi în cele din urmă mi-a zis:
— Bine, hai!
Am aşteptat în salon în timp ce el s-a dus sus prin aeroportor. Ma¬ma se uita la mine posomorâtă, ca şi cum nu-i venea să creadă că pro¬priul ei fiu îi făcea una ca asta. Mi-am întors privirea:
— Îmi pare rău, i-am zis.
— Nu-mi eşti deloc de ajutor. Dar deloc.
O clipă mai târziu se auzi un foşnet în aeroportor.
— Iată-mă! zise tata cu voce scăzută.
I-am admirat uniforma. Era de un negru lucios cu nasturi argintii şi cu bordură argintie căzând peste tocurile cizmelor negre. Parcă cineva ar fi tăiat nişte braţe, nişte picioare şi un trunchi dintr-o pâclă, cu steluţe sclipind printre ele. Îi venea la fel de bine ca o mănuşă întinsă pe o mână lungă şi fină. Mirosea a aer proaspăt, a metal şi a spaţiu. Mirosea a foc şi a timp.
Tata stătea acolo în mijlocul camerei, zâmbind jenat.
— Întoarce-te! îl rugă mama privindu-l cu nişte ochi trişti.
Când era plecat, nu vorbea niciodată despre el. Nu vorbea niciodată despre nimic în afară de vreme sau de gâtul meu şi de buretele pe care să-l folosesc ca să mă frec pe gât sau despre faptul că avea insomnii. O dată mi-a zis că lumina e prea puternică noaptea.
— Dar săptămâna asta nici nu e lună! i-am zis.
— Dar sunt stele! răspundea ea.
M-am dus la magazin şi i-am adus nişte jaluzele de un verde închis. În timp ce stăteam în pat, în noaptea aceea, am auzit-o trăgându-le până la pervaz. Era un foşnet prelung.
O dată am încercat să tund iarba.
— Nu! strigase mama din uşă. Lasă ma¬şina acolo!
Aşa că, timp de trei luni, am stat cu iarba aşa, fără să o tundem. A tăiat-o tata când a venit acasă.
Nici nu mă lăsa să fac nimic altceva, cum ar fi să repar aparatul e¬lectric pentru micul dejun sau cititorul mecanic. Păstra totul ca pentru ziua de Crăciun. Şi atunci îl vedeam pe Tata ciocănind şi cârpăşind, dar mereu zâmbind la ceea ce făcea, iar Mama zâmbea şi ea, fericită.
Nu, nu vorbea niciodată despre el când era plecat. Iar în ceea ce-l privea pe Tata, el ni¬ciodată nu făcea nimic ca să ne contacteze de la mi¬lioane de mile depărtare. Ne-a spus odată:
— Dacă v-aş suna, aş vrea să fiu cu voi. N-aş fi fericit.
Cândva Tata mi-a spus:
— Mama ta se poartă câteodată cu mine ca şi cum n-aş fi prezent — ca şi cum aş fi invizibil.
Am fost de faţă la o astfel de situaţie. Se uita dincolo de el, peste u¬meri, la bărbia sau mâinile lui, dar niciodată în ochii lui. Şi dacă se în¬tâmpla să se uite în ochii lui, atunci parcă avea ochii acoperiţi cu o pie¬liţă, precum animalele care adorm. Răspundea afirmativ atunci când tre¬buia, zâmbea, dar întotdeauna cu o jumătate de secundă mai târziu de¬cât ne aşteptam.
— Nu-mi simte prezenţa, spuse Tata.
Alte dăţi, amândoi erau prezenţi unul pen¬tru celălalt, se ţineau de mână, se plimbau în jurul blocului sau se plimbau cu bicicleta, iar părul mamei flutura în urma ei, precum al unei fete. Obişnuia să oprească toa¬te aparate¬le mecanice din bucătărie şi să-i coacă deli¬cioase prăjituri, plă¬cinte şi fursecuri, privin¬du-l insistent, zâmbindu-i cu un surâs adevă¬rat. Dar la sfârşitul unei astfel de zile, când el era acolo pentru ea, mama o¬bişnuia să plângă. Tata stătea neajutorat, privind rătăcit prin încăpere ca şi cum voia parcă să găsească un răspuns, dar nu-l găsea niciodată.
Tata se întoarse uşor, în uniformă, ca să-l putem vedea.
— Încă o dată, spuse Mama.
A doua zi dimineaţă, Tata intră alergând în casă, cu mâinile pline de bilete. Erau bilete roz de rachetă pentru California, bilete albastre pentru Mexic.
— Haideţi! spuse el. Cumpărăm nişte haine de unică folosinţă şi le ardem după ce se murdăresc. Uitaţi, luăm racheta de la prânz pentru Los Angeles, apoi elicopterul de la ora două spre Santa Barbara, apoi avionul de la ora nouă spre Ensenada, unde o să rămânem peste noapte.
Ne-am dus în California, în sus şi-n jos pe Coasta Pacificului, timp de o zi şi jumătate, până ne-am instalat, în cele din urmă, pe plaja de la Malibu, unde am prăjit cârnăciori afu¬maţi. Tata asculta mereu sau cân¬ta, sau păzea lucrurile din jurul său, ţinându-se de ele ca şi cum lumea era o forţă centrifugă care se învârtea atât de rapid încât l-ar fi putut a¬runca de lângă noi în orice moment.
În ultima după-amiază la Malibu, Mama rămase în camera de hotel. Tata stătea întins pe nisip, lângă mine, de mult timp, sub soarele arză¬tor.
— Ah, oftă el, asta e! Avea ochii uşor închişi; stătea întins pe spate, bând lumina soarelui. De asta ţi-e dor, spuse el.
Voia să spună „De asta ţi-e dor pe rache¬tă", bineînţeles. Dar nu spuse¬se niciodată „rachetă" sau să fi adus vorba de rachetă şi de lu¬cru¬rile care îţi lipsesc când eşti în rachetă. Pe rachetă nu era vânt sărat sau cer albastru sau soare galben sau mâncărurile Mamei. Pe rachetă n-ai putea să vorbeşti cu fiul tău de paisprezece ani.
— Hai, să aud, spuse el, în cele din urmă. Şi ştiam că urma să vor¬bim aşa cum obişnuiam să facem mereu, trei ore întregi. Toată după-a¬miaza, sub soarele leneş, am pălăvrăgit despre notele mele de la şcoală, despre cât de sus puteam să sar, cât de repede puteam să înot.
Tata dădea din cap de câte ori spuneam ceva, zâmbea şi mă bătea uşor peste piept în semn de aprobare. Discutam. Nu vorbeam despre ra¬chete sau spaţiu, ci despre Mexic, unde mersesem de mult cu o maşină antică, despre fluturii pe care îi prinsesem în pădu¬rile tropicale din Mexi¬cul cald şi verde, la prânz, văzând cum sute de fluturi erau aspiraţi de radiatorul maşinii. Mureau acolo, bătând din aripile lor albastre şi sta¬cojii, răsucindu-se, frumos şi trist. Vorbeam despre astfel de lucruri, în loc să discutăm despre lucrurile despre care îmi doream într-adevăr să vorbesc. Iar el mă asculta. Asta făcea, ca şi cum încerca să se alimenteze cu toate sunetele pe care le auzea. Asculta vântul şi oceanul cu valuri înalte şi vocea mea, mereu cu o atenţie profundă, cu o concentrare care aproape excludea însăşi corpurile fizice, păstrând doar sunetele. Închi¬dea ochii ca să asculte. Îl vedeam cum asculta maşina de tuns iarbă, în timp ce o împingea el însuşi, în loc să folosească telecomanda; îl vedeam adulmecând iarba tăiată care sărea pe el prin spatele maşinii, ca dintr-o fântână.
— Doug, spuse el, pe la cinci după-amiaza, în timp ce ne adunam prosoapele şi ne întorceam, mergând pe plajă, pe lângă valurile care se spărgeau la mal. Vreau să-mi promiţi ceva.
— Ce anume?
— Să nu te faci pilot de rachetă.
M-am oprit.
— Vorbesc serios, spuse el. Deoarece, atunci când eşti acolo, îţi do¬reşti să fii aici, iar când eşti aici, îţi doreşti să fii acolo sus. Nu face asta! Nu te lăsa acaparat de asta!
— Dar...
— N-ai de unde să ştii cum este. De fiecare dată când sunt acolo, mă gândesc: „Dacă mă mai întorc pe Pământ, voi rămâne colo, nu voi mai pleca niciodată". Dar tot plec, cred că întotdeauna voi pleca.
— De mult timp mă gândesc să mă fac pilot de rachetă, am spus eu.
El nu mă auzi.
— Am încercat să rămân aici. Sâmbăta trecută, când am ajuns aca¬să, am încercat al naibii de mult să rămân.
Mi-l aminteam stând în grădină, transpirând, mergând, făcând, as¬cultând şi ştiam că făcea asta ca să se convingă singur că marea şi ora¬şele, şi pământul, şi familia erau sin¬gurele lucruri reale şi bune.
Dar ştiam unde-o să fie în seara aceea: pe veranda din faţă, uitân¬du-se la bijuteriile de pe Orion.
— Promite-mi că n-o să fii ca mine! a zis.
Am ezitat puţin înainte de a răspunde:
— Bine.
Mi-a strâns mâna şi a zis:
— Ce băiat cuminte!
Cina a fost bună în seara aceea. Mama se agitase prin bucătărie cu mâinile pline de scorţişoară, de aluat, de cratiţe şi tigăi clin¬chetind şi a¬cum pe masă aburea un curcan umplut uriaş, alături de care stăteau sos de afine, mazăre şi plăcintă de dovleac.
— În luna august? se mirase tata.
— N-o să fii aici de Ziua Recunoştinţei !
— Chiar că n-o să fiu!
Adulmecă toate mirosurile, ridicând capa¬cul la fiecare tavă şi lăsând aroma fierbinte să-i aburească faţa bronzată. La fiecare fel de mâncare scotea aceeaşi exclamaţie: ,Mm!". Se uită la cameră şi la mâinile lui. Se uită la tablourile de pe pereţi, la scaune, la masă, la mine şi la mama. Îşi drese vocea. L-am văzut că în momentul acela lua o hotărâre:
— Lilly!
— Da? îi răspunse mama de partea cea¬laltă a mesei pe care o aşeza¬se ca pe o mi¬nunată capcană de argint, un miraculos puţ mustind de zeamă în care soţul ei, ca o fiară preistorică agitându-se, prinsă într-o groapă cu smoală, ar putea fi în sfârşit capturat şi ţinut acolo, iscodind cu privirea printr-o în¬chisoare de iadeşuri, ferit pe veci de lumea din a¬fară. Îi străluceau ochii.
— Lilly! zise tata din nou.
Spune odată! îmi ziceam nervos în gând. Spune-o repede! Spune că o să stai acasă de data asta! O să rămâi acasă pentru totdeauna şi n-o să mai pleci niciodată! Spune-o!
Chiar în momentul acela a trecut un eli¬copter care zdruncină came¬ra şi făcu geamu¬rile să vibreze, scoţând un sunet de cristal. Tata se uită spre fereastră.
Seara, stelele turcoaz erau la locul lor, iar roşiatica planetă Marte se ivea la răsărit. Tata se uită un minut întreg la Marte. Pe urmă îşi întinse mâna spre mine privindu-mă cu ochi goi:
— Îmi mai dai şi mie nişte mazăre, te rog?
— Mă scuzaţi! zise mama. Mă duc să mai aduc nişte pâine.
Şi o zbughi spre bucătărie.
— Dar avem pâine pe masă, am spus eu.
Tata nu-mi aruncă nici o privire în timp ce mânca.
N-am putut să dorm în noaptea aceea. Pe la unu am coborât. Lu¬mi¬na lunii reflectată pe vârfurile caselor semăna cu o bucată de gheaţă. Ro¬uă de pe iarbă strălucea ca o pătură de zăpadă. Stăteam în uşă, îmbră¬cat în pijama, şi simţeam adierea caldă a nopţii şi atunci mi-am dat sea¬ma că tata stătea pe balansoarul mecanic de pe verandă, legănându-se încet. Îi vedeam profilul, cu capul lăsat pe spate; se uita la stelele care semănau cu o roată dinţată. Avea ochii pierduţi acolo ca nişte cristale gri, cu Luna reflectându-se în amândoi.
Am ieşit şi m-am aşezat lângă el.
Ne-am legănat ceva vreme în balansoar.
În cele din urmă, am spus:
— Câte feluri de moarte sunt în spaţiu?
— Un milion.
— Spune-mi câteva!
— Eşti lovit de meteori. Nu mai e aer în ra¬chetă. Sau te smulge vreo cometă şi te duce cu ea. Coliziuni. Strangulare. Explozie. Forţă centrifu¬gă. Acceleraţie prea mare. Prea mică. Frigul, căldura, soarele, luna, stele¬le, plane¬tele, asteroizii, planetoizii, radiaţiile...
— Şi te înmormântează?
— Nu te mai găseşte nimeni niciodată.
— Unde te duci?
— La un miliard de mile depărtare. Mor¬minte călătoare, aşa li se spu¬ne. Te transformi într-un meteor sau într-un planetoid aruncat într-o călătorie nesfârşită prin spaţiu.
N-am zis nimic.
— Încă ceva! adăugă el. În spaţiu se întâmplă foarte repede. Moar¬tea. Totul se termină cât ai bate din palme. Nu există agonie. De cele mai multe ori, nici nu-ţi dai seama. Mori şi asta-i tot.
Am urcat în dormitor.
Era dimineaţă.
Stătea în prag. Asculta cum cânta canarul galben în colivia lui au¬rie.
— Păi, m-am hotărât, zise el. Când am să vin data viitoare, am să rămân acasă pentru totdeauna.
— Tată! am spus eu.
— Să-i spui şi mamei când se trezeşte! m-a rugat el.
— Chiar vorbeşti serios?
Dădu grav din cap:
— Ne vedem peste trei luni!
Şi dus a fost. A ieşit pe stradă ducându-şi uniforma în geanta se¬cre¬tă, fluierând şi uitându-se la copacii înverziţi ce-şi semeţeau vârfurile spre cer. Culegea din mers fructele galbene de chinaberry , pe care le arunca în faţă îndepărtându-se în lumina alburie a dimineţii...
În aceeaşi dimineaţă, la numai câteva ore după ce plecase tata, i-am pus mamei câteva întrebări..
— Tata zice că uneori te porţi de parcă nu-l auzi şi nu-l vezi, i-am zis.
Mi-a explicat totul netulburată:
— Când a plecat în spaţiu acum zece ani, mi-am zis: A murit. Sau aproape a murit. Aşa că mă gândesc la el ca şi cum ar fi mort. Şi, când se întoarce acasă, de trei sau patru ori pe an, nu mai e el; e doar o a¬mintire plăcută sau un vis. Dacă o amintire sau un vis încetează, nu doare la fel de mult. Aşa că mai tot timpul mă gândesc că, de fapt, a mu¬rit...
— Dar alteori...?
— Alteori pur şi simplu nu mă pot abţine. Fac plăcinte şi mă port ca şi cum ar fi în viaţă, şi asta mă face să sufăr. Nu, e mai bine să cred că n-a mai venit de zece ani şi n-o să-l mai văd niciodată. Nu sufăr la fel de mult.
— N-a zis el că data viitoare se întoarce pentru totdeauna?
Scutură încetişor din cap:
— Nu, a murit. Sunt sigură.
— O să se întoarcă teafăr, ai să vezi! am contrazis-o.
— Acum zece ani, zise mama, mă gândeam: Dacă moare pe Venus? N-o să mai suportăm să ne uităm la planeta Venus. Dacă moare pe Mar¬te? N-o să ne mai putem uita niciodată la Marte, planeta incandescentă de pe cer, fără să nu simţim nevoia să intrăm în casă şi să încuiem uşa. Sau dacă a murit pe Jupiter, pe Saturn sau pe Neptun ? În nopţile când planetele astea se zăresc pe cer, n-o să vrem să mai avem nimic de-a face cu stelele.
— Bănuiesc că nu, i-am confirmat eu.
Mesajul a ajuns a doua zi.
Mesagerul mi l-a dat mie şi l-am citit stând în picioare pe verandă. Apunea soarele. Mama stătea în pragul uşii de plasă, în spatele meu, ur¬mărindu-mă cum împachetez hârtia şi o pun în buzunar.
— Mamă!
— Nu-mi spune nimic din ceea ce ştiu deja! mi-a luat-o ea înainte.
N-a plâns.
Ei, bine, nu Marte, nici Venus, nici Jupiter sau Saturn nu l-au omo¬rât. Nu aveam să nu ne gândim la el de fiecare dată când planetele Jupi¬ter, Saturn sau Marte vor lumina cerul nopţii.
Era altceva.
Nava lui spaţială se prăbuşise pe soare.
Şi soarele era imens, înfiorător şi necru¬ţător. Era întotdeauna pe cer şi n-aveai cum să scapi de el.
Aşa că, mult timp după ce a murit tata, mama a dormit zile întregi şi n-a vrut să iasă din casă. Luam micul dejun la miezul nopţii şi prânzul la trei dimineaţa, iar cina la ora şase, înainte de răsăritul soarelui. Mer¬geam la toate spectacolele de noapte şi ne culcam în zori.
Şi mult timp, singurele zile în care am ieşit la plimbare erau zilele când ploua şi nu era deloc soare.
