Cheia e rece, o ating când prind mai bine mănunchiul şi închid uşa. Dinăuntru am văzut strălucind dalele din grădină şi am fost puţin uşurat, că plouase, adică în sfârşit era mai cald, însă ajungând la stradă o briză îmi răzgândi subconştientul sentiment. Iar după vreo sută de metrii nasul-mi incepe să curgă. Foarte fain. O maşină luminează copacii sfrijiţi şi pustiul de dimineaţă. Trec de toate rândurile de case, fiecare cu identice modele, primăvara or să iasă bine în poză alături de aceiaşi copaci aliniaţi si imbrăcaţi în albe flori ca în nişte pufoaice, iar aici văntul chiar vrea să mă trezească - doar merg la lucru. Nu reuşeşte complet deoarece eu tot la tâmpenii mă ... gândesc. Şi anume cum că ar fii cel mai prost moment, acum iarna, să se declanşeze o catastrofă, cataclism, ca de exemplu un război mondial. Nu ştiu cum aş rezista, presupunând că trec peste momentul culminant, de genu’ explozie bombă atomică. Dacă eu tremur tot şi sunt sătul de scurtul drum până la tren! Iar in casă-mi pun termostatul la 22.5 grade.
Vântul mă abate de la drumul uzual deşi asta poate aduce clar ghinion, nu în acelaşi grad ca cel al unei urgii universale dar naiba ştie, vezi filmul ăla cu efectul fluture. E o mică câmpie aici, mărginită de ultima coloană de case iar în lateral de digul pe care trec trenurile. O străbat înfofolindu-mă. Am pozat trenul luminat la capătul câmpului pustiu, cărând în spate cerul plumburiu. Pencă asta e vremea p-acilea. Iar acum întuneric dimineaţa, întuneric seara, ce bine că între sunt la lucru, altfel aş fi putut scăpa cumva de depresie.
Îmi pare doar mie ori oamenii aflaţi dimineaţa pe peron sunt cam debusolaţi, fără chef de viaţă? De altfel e oarecum normal, fie pentru că doară merg la lucru şi nu la ştrand, iar pe de altă parte nici stilul de viaţă nu iţi dă energie, junk food-ul si televiziunea nu incurajează naţiunea să men sana in corpore sano. Asta şi noua ordine mondiala, bineînţeles...
În tren toată lumea citeşte, sau ascultă muzică măcar, sau se uită la ceva film pe laptop, sau priveste tâmp în neant. Ce am observat eu însă e că aici, în buricul lumii civilizate şi culte de fapt se lecturează ziarul, literatura practică, pentru continua pregatire profesională, sau ceva soap.
Nu am răbdare să scriu însă citesc cu mai mare plăcere ca niciodată, din fericire am de mers zilnic cu trenul; mai arunc o privire pe geam şi din negură se desprind vălătuci de ceaţă smulşi de avântul intercity-ului, apoi imi (a/cu)fund din nou privirea in materia cărţii.
Acum 1 an sau 2 mergeam la un concert, seara bineînţeles, şi citind Veniss Underground legănat de trenul ce se îndrepta spre mijlocul amurgului am avut the best time of my life, aproximativ. Ascultam şi ceva muzică de atmosferă, plus lumea ciudată din roman... Nu e nevoie de vreun joint să te simţi altfel, nu neapărat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu